Râsul e ca ştergătorul de parbriz: nu opreşte ploaia, dar iţi permite să-ţi vezi de drum
La jurnalele de stiri am aflat zilele trecute că un bărbat de 80 de ani, din comuna băcăuană Vultureni, a stat închis timp de 3 zile în sediul primăriei din localitate. Acesta a fost adus cu maşina de un angajat al primăriei ca să ridice o adeverinţă pentru Agenţia de Plăţi şi Interventie în Agricultură (APIA). Ulterior, a mers în sala de şedinţe a Consiliului Local, unde a adormit.
Intrucât nu a mai ieşit din clădire pentru a se întâlni cu angajatul care trebuia să îl ducă înapoi acasă cu maşina, bătrânul a fost uitat în sediul primăriei.
Nu e nimic anormal, pentru că şi mie mi s-a întâmplat să rămân închis în Muzeul Antipa. Aşa cum ni se întâmplă multora dintre noi, bărbaţii, am adormit destul de repede după ce am văzut veveriţa. Când m-am trezit, toată lumea plecată, uşa încuiată, eu stingher printre mierle, pârşi şi ornitorinci. N-aveam nici cum să sun pe cineva că telefonul mi-l şutise încă de la intrare un ţigănuş. Stai dom‘le că nu e vorba de ură de rasă sau de discriminare. Ţigănuşul e acea pasăre de baltă cu picioarele înalte, cu ciocul lung, cu spatele şi aripile negre cu reflexe verzui numită şi Plegadis falcinellus. Mi-am dat seama că până a doua zi n-am ce face şi am intrat în vorbă cu exponatele.
Cei mai volubili mi s-au părut rechinii. Foarte deschişi la conversaţie, mi-au lansat fel de fel de oferte. Erau rechini de mai multe specii: imobiliari, energetici, fiscali, politici. Cel mai prăpădit era unul mic, cam stafidit, cică din specia Prostus cinstitus. Şi celelalte specii de peşti mi s-au părut destul de amabile. Mi-au propus fel de fel de combinaţii: la hotel, acasă, la birou, mai suple, mai purisance, la oră, pe zi, toată săptămâna. La alegere. Era tentant, da‘ mi-au zis rechinii: Şefu’ nu te băga! Nu mănânci, nici gura nu-ţi miroase. Evident, a peşte. Am ajuns la lei. Altă viaţă tată! Barosanii se văd de la distanţă. Leii fuseseră formolizaţi şi împăiaţi cu tot cu maşini, secretare şi amante. Adevăraţi regi. Erau regii mezelurilor, manelelor, asfaltului, medicamentelor şi vreo 3 neîncoronaţi. Nu prea m-au băgat în seamă că n-aveam sânge albastru. Chiar unul dintre ei m-a luat tare: Ai făcut şi tu ceva învârteli, comisioane, malagambe, relaţii, parandărături? Zii repede, că deja mi se înfoaie coama! Păi.... Păi vezi, n-ai făcut nimic. Cel mult poţi fi Regele Proştilor! Văzând că s-au încins spiritele, am plecat rapid spre zona de arahnide. Unii ar spune: decojite şi cu sare? Nu tată, alea sunt arahide. Aci, ce să vezi! A pus ochii pe mine o văduvă neagră. Dacă sunt căsătorit, dacă am situaţie, dacă-mi place să ţes relaţiile cu ochiuri mari, mici sau petrecute, chestii de genu’. Bărba’su cică fusese om greu, da’l strivise unul c-un şlap de plajă, că nu ţesuse bine reţeaua. Lăsase ochiurile prea mari, prea permisive. Avea cuvintele la ea, ce să mai. Acu’ cică îşi deschidea o firmă de ţesut plase, dar nu din astea cu fir biodegradabil, ci din alea în care poa’ să pice şi cei mai grei. Am lăsat-o în pace şi m-am dus la porci. Toate genurile. Din toate domeniile. Cei mai mulţi guiţaseră prea mult şi prea tare. Când m-au văzut, au tăcut mâlc. Reminiscenţe. Majoritatea guiţase până-n ’89, restul după. Ba, câţiva din ăştia de după scormoniseră prea mult rahatu’. Na, tipic porcesc! Alături, erau gâştele. Toate se uitau ca curca-n lemne. Aranjate, botoxate, majoritatea foste asistente tv. N-am avut parte de conversaţie prea multă. Două, trei interjecţii: Ga! Ah! Da! Oh! Restul gemete.
Vreo trei cuşti mai la stânga sau mai la dreapta sau pe centru, depinde din partea cui te uiţi, o amestecatură de animale: Şarpe cu ochelari, Bufniţa, Guzgan, Buldog. Oricum, când m-am apropiat, Bufniţa m-a şi luat în primire: Ce vrei, măi animalule? Am plecat rapid spre zona elefanţilor. Cuşca, aproape goală. Toţi erau plecaţi la serviciu. Incă mai lucrează: directori de licee, de spitale, de cofetarii, deşi unii sunt născuţi în Paleoliticul inferior. Doar un mamut bătrân sta ghemuit într-un colţ, cu trompa făcută nod printre zăbrele. Mi-a zis că a fost «un greu» până acu’ câteva zile, dar şi-a băgat trompa peste un elefănţel din turma nouă şi l-au trimis la Antipa, ca să nu-l trimită la Cimitirul elefanţilor.
La etaj, ce să vezi? Zona destinată câinilor. Cică se vor aduce numai dalmaţieni. Acu’ se zice că ar fi cazaţi la pe lângă clădirea Parlamentului, până se amenajează muzeul. Cică ar dura vreo doi ani, spre 2016 aşa. Mie chiar îmi plac dalmaţienii, ăia albi cu pete negre, dar cică ar fi apărut şi negri cu pete albe. O dată la 4 ani evoluează speciile. Tot la etaj, dau nas în nas cu papagalii. Doamne, de câte ori şi în câte locuri nu ne-am intersectat! M-a surprins să văd că sunt şi specii pe care le ştiam deja. De la televizor, din presă, din piaţă, de la mall, chiar şi-n biserică am văzut specia cu barbă. Era şi aici unu', dar cred că era metis, corcitură ceva, că-i lipsea dunga aurie de pe piept. La subsol, am vrut să intru în vorbă cu câteva broaşte, dar mi-au retezat-o scurt: o dată ce am venit la oraş, nu ne mai numim broaşte, ci batracieni. Nu, zău! Aveau dreptate, erau din specia Parvenitus. Cică ar fi ţara plină, mi-a zis una, aşa mai râioasă.
Spre dimineaţă, obosit de atâta umblat prin muzeu, m-am tolănit în cabina paznicului şi am adormit cu gândul că fac şi eu parte din lumea animalelor, dar din lumea celor sălbatice, care nu se lasă tunse şi mulse. Pe la 8 şi-o litră, dimineaţa, mă trezeşte paznicul şi-mi dă şi-o veste mare. Ţigănuşul, care-mi săltase telefonul, fusese prins cu matrapazlâcuri. Ce să-i faci? Reminiscenţe din muzeu.
Emanuel
Acest material este un pamflet si trebuie tratat ca atare!



