Un pahar de vin roşu? O băutură energizantă ? Un cont gras? O casă mare? O maşină puternică? Poziţia socială? Fizicul? Relaţiile? Atitudinea? Pe mine niciuna dintre cele enumerate mai sus nu m-au făcut niciodată să mă simt puternic.

Pe unele le am, pe altele nu, unele le-am încercat, altele nu. Ştiu c-o să vină şi afirmaţii de genul: Un tălâmb! Un fraier! Un coate-goale! Şi ăstea-s false. Pot confirma oameni care-au stat în calea unui astfel de «tălâmb» sau situaţii în care s-a implicat acest «coate-goale». Nu, nu-mi fac autoportret, nici nu vreau sa creadă cineva că sunt gaura din macaroană. Altceva vreau să subliniez. Ceva tratat cu superficialitate în epoca în care, sunt de părere că, ne naştem fiinţe şi, ulterior, devenim oameni. Care putem. Cei care putem avem impresia că suntem puternici. Noi înşine. Fals.

Un om este cu adevărat puternic când are lângă el un om puternic. Spiritual. Aveţi impresia că dacă vreţi să spargeţi piatră cu pumnii, veţi reuşi doar dacă aveţi lângă voi un baros, un om cu bani, un avut al societăţii moderne sau vreun cont baban la bancă? Nu, reuşeşti doar dacă omul de lângă tine îţi insuflă acea forţă de care ai nevoie. Eu îl am. Şi recunosc că atunci când mintea-mi joacă feste, când mă învolburez, când vreau să fiu acid, distrugător, critic şi nemilos, mi se serveşte antidotul: cuvântul, vorba - şi mă calmez, gândesc, iarăşi mă învolburez. Din nou primesc antidotul. Gândesc, respir, mă calmez şi devin puternic. Mai puternic. Atât de puternic, încât pot sparge pietre. Cu mintea. Cu spiritul. Nimic din stimulentele enumerate la începutul textului nu-mi stau în cale. Nu mă pot învinge. Mental, în primă fază şi, mai apoi, decizional. Pălesc efectiv. În viaţă, la coadă la merdenele, în biroul unui director, la munte, la firmă, oriunde te-ai afla pe Planetă, nu trebuie să te laşi învins mental. Şi eu am crezut că pot. Dar nu-i aşa. Sunt situaţii în care trebuie să ai antidotul.

Staţi puţin că am câţiva oameni recalcitranţi: Haide băi papagalule, zi-ne ce iei, nu ne mai fierbe atâta!
Iau foc, mă gândesc cum să le răspund. Fac planuri de atac, cu vorbe şi cu fapte. Sunt puternic, zic! Hop, vine antidotul. Renunţ la vorbe şi la fapte. Tac, gândesc şi-i las să urle-n continuare. Le urmăresc doar mişcările. Atât. Abia acum sunt puternic. E foarte greu să recunoşti că ai limite, că nu eşti atotştiutor, e greu să spui că n-ai curaj. Mergi înainte şi dacă-ţi iese, îţi pui lauri şi-n chiloţi. Fals. Puterea o ai, ca specie, dar ea e completată şi susţinută de cineva, de ceva, de undeva. Eu, fără acel ceva, cineva, de undeva, aş fi aproape comun. Însă sunt puternic, chiar foarte puternic atunci când fiinţa, căci despre o fiinţă-i vorba, îmi arată cât sunt de puternic, iar logica şi sfaturile ei mă fac nimicitor. De bun. De puternic.
21 de ani de putere. Multumesc!

În mod normal, fiecare dintre noi avem o superputere undeva lângă. Trebuie doar să avem PUTEREA să recunoaştem.

Emanuel

Recomanda articolul